Homefront Review

[gaby]

In zilele noastre, de cate ori punem mana pe un FPS nou, il comparam imediat cu titluri ca Battlefield, Call of Duty sau Crysis, evident. Ne dorim un gameplay care sa fie neted, unde sa vedem cum curge actiunea prin obiectivul armei noastre si sa avem parte de o coloana sonora care sa ne dea impresia ca traim in pielea protagonistului. Ne asteptam sa simtim ceea ce simt personajele si sa ne dam seama ca povestea e foarte bine implementata alaturi de o grafica a la Crysis. Ba mai mult, ne dorim sa vedem un joc exceptional, care sa ne faca la sfarsit sa spunem fiecare: vreau mai mult din asta! si sa nu ne para rau pentru achizitia facuta.

Ei bine, FPS-urile noi, ce apar ca ciupercile dupa ploaie, sunt ori foarte aratoase, ori foarte pripite. De cand CoD a devenit o mina nelimitata de aur, toate studiourile saliveaza dupa asemenea succes si produc shootere pe banda rulanta, de parca niciodata n-ar fi destule. Slava Domnului ca cele care exista sunt in general faine si uneori uimitoare. Din pacate, Homefront nu uimeste din unele puncte de vedere, insa exceleaza din altele, avand partile sale speciale.

Pentru inceput, controlul este unul dintre cele mai importante aspecte ale unui joc video, mai ales ale unui shooter cu pretentii. Gamer-ul trebuie sa simta ca el detine controlul, ca el este cel care ghideaza personajul spre orisicare final eroic si ca are libertate de miscare/actiune.

Unul dintre primele lucruri pe care le observi in Homefront este putinul control de care beneficiezi, fiind impins de-alungul unui storyline linear, unde rare sunt momentele in care ai privilegiul de a face lucrurile in felul tau. Ceea ce vreau sa spun este ca jocul te pune sa-ti incrucisezi picioarele si sa-ti bei ceasca de cafea fierbinte… in timp ce el face toata treaba dificila in locul tau.

Revenind la libertatea de actiune, majoritatea timpului ti-o petreci ca un “sclav” al lui Conner, holbandu-te la Conner, fiind coordonat de Conner si, in mod evident, urmandu-l pe Conner. La un moment dat devine chiar enervant pentru ca acest Conner este un "mare bou". Pana la sfarsitul campaniei singleplayer vei ajunge sa-l urasti, iar in final sa-l compatimesti din cauza deciziei pe care o ia.

Pe langa control, exista o alta perspectiva a gameplay-ului care enerveaza si care justifica de ce l-am jignit pe Conner. Daca te aventurezi pe ultimul sau penultimul nivel de dificultate al jocului, vei observa ca este destul de greu sa te feresti de gloantele inamicilor care, daca au pus ochii pe tine, nu mai scapi de ei. Asadar, va trebui sa folosesti destul de des ascunzatorile reprezentate de cutii, pereti, saci de nisip ca pe front, masini sau alte lucruri. Mno, aici e hiba. Conner asta are o calitate de nestavilit. Nu numai ca-ti fura cele mai bune locuri tactice unde te poti feri de inamici, dar este si foarte greu de clintit. Sa nu mai zic ca atunci cand ii ai alaturi si pe Rianna si Hopper, nu ai unde sa te mai ascunzi si esti lasat sa executi un Riverdance printre focurile de arma, in timp ce gloantele iti suiera pe langa tample, iar grenadele iti stau gramada la picioare.

Efectele sonore sunt destul de bine sincronizate cu evenimentele (lineare, desigur), fara sa fi observat vreun bug in acest sens. Ba mai mult, sunetul scos de teava armei tale este superb. Voice acting-ul este si el destul de realist, incat comenzile si indicatiile destul de dese ale lui Conner incep sa-ti creeze o tumoare pe creier daca esti atent la ele… dar trebuie sa fii, altfel nu prea stii ce ai de facut.

Vorbind de indicatii, aproape de la inceput esti aruncat in mijlocul membrilor din Resistance si esti pus sa ii urmezi… si sa-i urmezi tu trebuie, pentru ca, asa cum spuneam, rare sunt momentele in care poti face ce vrei tu. Urmeaza-i incoa, urmeaza-i incolo, urmeaza-i pana la urmatorul obiectiv, urmeaza-i pe aleea ingusta a unui cartier cu o singura iesire pentru ca asa trebuie sa fie, linear. si urmeaza-i iar si iar pana la urmatoarea usa ce duce la urmatorul obiectiv, iar odata ajuns acolo, trebuie sa-ti astepti “colegii” sa-si termine conversatia si sa deschida usa pentru a continua. Stupida treaba asta cu asteptatul, mai ales cand coechipierii se pun pe barfa. Totusi, exista si un lucru bun si anume ca, desi scurt, jocul include in aceste conversatii elementele ce duc la intelegerea povestii.

Revenind la voice acting, acesta se descurca bine la a crea o impresie despre fiecare coleg. De exemplu, daca tot am vorbit de Conner, acesta are o adoratie iritanta pentru cuvantul “motherfucker”, pe care il foloseste ca semn de punctuatie. Tu esti un “motherfucker”, inamicul este un “motherfucker”, obstacolele sunt niste “motherfuckers”, totul e “motherfucker”.

Povestea este punctul forte al lui Homefront. Este originala prin faptul ca nu vezi zilnic jocuri in care saracele state coreene se unesc si cuceresc jumatate din SUA. Ma rog, e implicata fortat si Japonia de partea coreenilor, dar asta tot nu compenseaza faptul ca cea mai mare putere a lumii, SUA, este semicucerita de niste sarantoci.

Evident, storyline-ul este indranet si alaturi de niste decoruri si caractere destul de faine, Homefront este un succes. Te face sa vrei sa afli mai mult din acest univers, sa vrei un Homefront 2 de cel putin trei ori mai lung decat precedentul si care sa contina informatii si despre restul lumii. Adica te poti intreba ce faceau China, Rusia si marile puteri europene in timp ce jumatate din America era cucerita?! Raspunsul e mai jos.

De asemenea, foarte original mi s-a parut incipitul jocului care prezinta o serie de evenimente ce au condus la ocuparea frontului american de vest de catre coreeni. Aceste evenimente explica cum s-a schimbat istoria Terrei din 2011 pana in 2027 si anume: cele doua state coreene se unesc, armata americana se retrage din Peninsula Coreana, pretul petrolului creste datorita razboiului dintre Iran si Arabia Saudita, Rusia intrerupe comertul de petrol cu Europa si Sua are parte de niste catastrofe politice si sociale, astfel ca pierde influenta pe care o are asupra planetei. Asadar, Sua devine vulnerabila din toate punctele de vedere. Multe companii importante dau faliment, apare o noua epidemie care distruge o parte importanta din polpulatia americana, iar inflatia creste atat de mult incat dolarul ajunge pe marginea desfiintarii. Astfel, Mexicul, Canada si alte state isi inchid frontierele cu Sua, aceasta din urma vazandu-se fortata sa-si retraga trupele din Japonia si din alte tari pentru a se concentra pe instabilitatea de pe propriul teritoriu.

Intre timp, fortele speciale ale Marii Republici Coreene distrug o baza nucleara japoneza, facand din Japonia un stat vasal, dupa care reusesc sa anexeze mai multe state din sud-estul Asiei. Astfel, armata coreeana ajunge la 20 milioane de soldati si devasteaza Sua, ocupand o buna parte din aceasta.

De aici, protagonistul nostru mut, Robert Jacobs, fost pilot de elicopter in marina americana, este scapat din mainile coreenilor de catre membrii Rezistentei si in continuare recrutat de acestia pentru a ajuta la salvarea tarii. Mai departe, jocul vorbeste de la sine.

Pe langa storyline, multiplayer-ul este inca un plus al jocului. Majoritatea criticilor spun despre Homefront ca are o campanie singleplayer foarte scurta (asa e, ce-i drept) ce foloseste drept reclama pentru modul multiplayer al titlului, acesta din urma fiind foarte bun, mai bun decat CoD. Pe partea online, jocul combina elemente care au atras in Call of Duty cu elemente din seria Battlefield si cu inca putina imaginatie a iesit ceva mult mai atractiv. Acum sa nu credeti ca e perfect. inca mai merge finisat pe ici-colo, pot fi reduse unele bug-uri si un sistem anti-cheating ar fi foarte bun.

Ca sa inchei pentru ca deja m-am lungit destul, Homefront are un gameplay destul de variat, dar aparent comun altor shootere, insa cateva elemente mai speciale combinate cu un comportament si sunet splendid al armelor fac un FPS de succes, mai ales in modul multiplayer.

[+Lus]

Dayum, arata bine!